creiereală

Revista lunara pentru autonomia gândiri critice

VOLUNTARIAT

VOLUNTARIAT_ROM_01-01EthelontismosGRE_01-01VolunteerismENG_01-01

Două, trei lucruri despre voluntariat

Vom incerca să analizăm voluntariatul ca fenomen social și istoric, ca o condiţie derivată a conflictului unor forţe antagonice. Acest mod de a privi lucrurile ne eliberează de o percepţie unilaterală a fenomenului, care este prin definiţie greșită.
Analiza noastră nu are pretenţia si nici nu-și dorește să fie încoronată cu laurii exemplului sociologic. Scopul nostru este – în măsura în care este posibil – să oferim o lectură proletară și o înţelegere a formei neoliberale a statului, și cum voluntriatul este structurat într-o prismă ce deschide orizonturile unei confruntări atât critice cât și radicale cu acesta.
Statul bunăstării nu este rezultatul unor iniţiative caritabile care să asigure bunul comun, nici un instrument de represiune în mâinile suveranităţii, ci rezultatului unui lung proces legat inextricabil de lupta proletară care a forţat clasa conducătoare să se retragă (pentru a contracara). Referindu-ne la formele de stat, statul bunăstării şi statul neoliberal, trebuie să ţinem minte relaţiile sociale. Aceste relaţii apar din conflictul forţelor antagonice şi exprimă, în fiecare moment, punctul de echilibru dinamic al acestui conflict. Conceptul de stat neoliberal a devenit instituţionalizat ca o expresie a primatului şefilor în lupta lor cu mişcările antagonismelor sociale, în timp ce această expresie ia în considerare şi asimilarea unei mari părţi a criticii radicale a subiecţilor sociali sub forma statului bunăstării contra căruia s-au revoltat în perioada anterioară.
Putem vedea transformarea statului bunăstării (prima oară în ţările din blocul vestic) anilor ’60-’70 într-un stat neoliberal, vizibil în această formă din anii ’80-’90 până în ziua de astăzi. În fostul bloc estic această schimbare se întâmplă un pic mai târziu când statele „comuniste” (ca şi stat al bunăstării) se prăbuşesc abrupt.

[A] Transformarea statului bunăstării într-un stat neoliberal

tehnologii noi

În primul rând, modurile de producţie din lumea vestică sunt reconstruite în jurul polilor automatizării şi ai informaticii. O variaţie semnificantă de ordin statistic a importanţei sectorului terţiar (care a devenit în ultimii treizeci de ani tot mai mare şi mai mare), adică, sectorul serviciilor, comparată cu perioada anterioară, este o parte crucială a acestei dezvoltări. Noile tehnologii (calculatoare, robotică) au devenit din ce în ce mai de valoare, din cauză că acestea funcţionează drept o unealtă pentru o reducere şi mai ridicată a factorului uman din muncă. În două feluri: în primul rând, prin a înlocui munca umană (ceea ce marxiştii numesc reducerea compoziţiei organice a capitalului), în al doilea rând, prin reducerea nivelului de contribuţie a factorului uman în procesul de producţie. Gândiţi-vă, de exemplu, cum schimbarea casierului de la bancă cu o maşină automată de bani ajută (în afară de reducerea costurilor de producţie) la reducerea probabilităţii erorilor în tranzacţiile financiare.

mecanizarea muncii

Sunt aceleaşi lupte ale muncitorilor sub sloganul „refuzului de a muncii” (precum a fost prezentat în actele de sabotaj prin oprirea producţiei, sau a producerii de părţi stricate, greve, absenteism de la munca de zi cu zi, etc.), forţând capitalul să pună maşinării în locul muncii umane din industrie. Colectivizarea rezistenţei este cea care crează comunităţi de luptă şi solidaritate şi un mediu destul de favorabil pentru crearea după modelul fordist de producţie care trebuie să fie respondată prin transformarea muncii într-un lucru individual, în faţa unui calculator, izolat unul de celălalt. Sau chiar prin forţarea şefilor să transforme planurile de producţie.
Un exemplu bun pentru a înţelege cele prezentate mai sus este ce a făcut Peugeot în Sochaux, Franţa. Departamentul de construcţie a caroseriei, care avea drept angajaţi pe cei mai revoltaţi muncitori şi care necesita cooperarea dintre diferite grupuri de experţi, a fost restructurat radical o dată ce automatizarea a fost introdusă. Această secţiune nu a mai fost bazată pe linia de ansamblare, ci pe câţiva muncitori foarte specializaţi care trebuiau să-şi schimbe poziţia constant spre a ansambla unele părţi din caroseria maşinii, în timp ce verificau pentru posibile greşeli. Această restructurare, care a început la finele anilor ’70, a distrus comunităţile de luptă care fuseseră create înainte, a aruncat responsabilitatea greşelilor pe umerii muncitorilor prin reducerea gamei posibilităţii de sabotaj, în timp ce supravegherea muncii era mult mai uşor de făcut.

metafordismul

Aici ar trebui să facem o paranteză. Există o discuţie mare în rândul cercurilor academice despre tranziţia de la fabrici mari cu linii de ansamblare (ca de exemplu, producţia fordistă a perioadei dintre anii ’30 până în anii ’70), un model în care dominantă este mica companie flexibilă care promovează participarea muncitorilor în procesul de producţie, transformându-le rolul de simple unelte executoare în participanţi la decizii legate de producţie. Modelul de producţie japonez a fost dezvoltat pentru prima dată de către Toyota, cu muncitori calificaţi care puteau întrerupe fluxul de producţie de fiecare dată când găseau defecte în produse, făcând reparaţiile necesare pe loc, fără a-şi informa superiorul, a fost considerat într-atât de inovativ încât a dat drumul unei pauze pentru modelul fordist cu multiple ierarhii şi organizare stiinţifică a muncii în liniile tradiţionale de ansamblare. În legătură cu dezvoltarea producţiei exact-la-timp şi schimbarea filosofiei globale a consumerismului care a fost orientată către persoana individuală şi nu pentru întreaga populaţie, „toyotismul” era presupus să formeze nucleul unui nou model de producţie care a fost numit metafordism. Elementul participării mai ridicate a muncitorului în producţie este subliniat în toate modurile posibile în acest model, care se presupune că este factorul principal privind creşterea productivităţii. În ciuda faptului că există mai multe aspecte în această teorie, toate acestea încearcă să acomodeze schimbarea din formele muncii care au fost introduse de către forma neoliberală a statului, în logica acestei tranziţii. De exemplu, se consideră că specializarea flexibilă care este promovată astăzi de către sistem este parte din tranziţie.

schimbările aduse condiţiilor de muncă

Dacă e să vorbim despre procesul producţiei, ar fi mai bine să discutăm despre relaţiile sociale care au munca ca şi nucleu. Munca drept valoarea capitalistă centrală, instalată în ochii furtunii transformării efectuate de către statul neoliberal. Relaţiile de muncă fordiste care asigurau un venit relativ stabil (cu o tendinţă de creştere) de-a lungul epocii de aur a statului bunăstării este anulată. La început, în sectoarele de producţie cele mai avansate tehnologic permanenţa muncii este eliminată, precum şi nişte trăsături standard ale ultimelor câteva decade ale muncii de opt ore, precum şi asigurarea pentru pensie şi sănătate. Munca devine flexibilă, neasigurată, cinetică şi temporară. „Munca” este transformată în ceea ce azi numim „ocupaţie”. Cu toate acestea, transformările muncii nu se opresc aici. Regulaţiile neoliberale distrug mare parte din contractele sociale vechi dintre capital şi muncă ale ultimelor decade: de exemplu, contractele de muncă devin individuale, în aceeaşi companie şi între muncitorii aceleaşi ordini ierarhice se pot observa diferite niveluri salariale, orare de muncă diferite, etc. Această nouă economie a fost bazată în cea mai mare parte pe reducerea costurilor de producţie şi a reproducerii forţei de muncă: tăieri de salar(iu) şi pensie, disponibilizări masive în companii în timpul procesului de restructurare „tehnologică”, tăieri ale beneficiilor de şomaj sau de alt fel, etc.

criza culturală

Schimbările domeniului social sunt consistent similare cu schimbările din domeniul ideologic, care sunt la fel de importante. Importanţa lor constă în faptul că nu sunt reduse în domeniul eonomic. Are de a face, de asemenea, cu criza culturală, o criză a producţiei de noi înţelesuri de la sistem, care vor înlocui valorile vechi care s-au uzat. Şi aici e punctul care prezintă abilitatea sistemului de a citi cu atenţie cultura din spatele luptelor şi cauzelor şi de a le decoda şi interpreta cu scopul de a ajunge la concluzia corectă în privinţa lor şi de a le folosi în propriul său avantaj. De aceea ideologia statului neoliberal este dezvoltat în linie cu diferite spirite ale controversei.

fetişizarea mărfurilor şi individualismul

Consumul, de exemplu, este individualizat. Consumatorul masiv al modelului fordist care se bucura de un minimum de bunuri, la fel şi cu restul populaţiei, este considerat conformist şi învechit. Ideologia consumatorului modern intensifică fetişizarea mărfurilor („maşina ta este cea care se potriveşte cel mai bine caracterului tău”), îmbogăţind explozia subiectivităţilor decadelor trecute (autonomie personală, dreptul la diversitate), printr-un proces al propriei lor degenerări. Vechile principii ale capitalismului privind liberul arbitru şi egalitatea tuturor pe piaţă s-au adaptat la noua eră: „Doar cel mai bun progresează”, „egalitatea în oportunităţile privind luarea de iniţiativă”, etc. „Managerul” este construit pe baza acestor ideologii: carieristul modern muncind din greu pentru compania sa, pregătit oricând să se adapteze la noile condiţii sociale, investind în ascensiunea sa socială. Etica protestantă privind munca se întoarce într-o haină vampirică în cel mai brut mod. În zona moale de sub burtă a ideologiei individualismului, drept argument privind funcţia „arteriosclerotică” a statului bunăstării (centralizat, birocratic, non-funcţional), fac un festin de pe seama politicilor de tăiere, sau abolirea tuturor beneficiilor („de ce să plăteşti pentru toţi iresponsabilii care nu lucrează dar vor să mănânce, etc.”), care au fost introduse de statul bunăstării. Toate acestea din cauză că statul neoliberal privatizează responsabilitatea: costul trebuie să fie suportat de către cetăţeni.
Pentru ca guvernul britanic să taie beneficiile de şomaj, Thatcher a trebuit să înroleze toate armele ideologice ale neoliberalismului, spre a agrava contradicţiile sociale din cadrul societăţii britanice şi spre a se alia cu acea parte a micii burghezii care era speriată de radicalizarea oamenilor, din cauză că astfel de radicalizări ar submina micile privilegii de care se bucură aceştia. Dar ea a trebuit să zdrobească revolta glorioasă a tinerilor britanici din 1981, iar asta s-a întâmplat fără bani şi fără ideologie. A fost zdobită prin recrutarea fiecărui mecanism al monopolului legal pe violenţă pe care-l avea statul britanic. În mod similar, spre a realiza restructurarea celui de-al doilea sector, prima oară trebuia să învingă una din cele mai rebele (în mod tradiţional) părţi ale clasei muncitoare industriale ale Europei şi lumii: minerii.

noul tratat

Proiectul neoliberal, atât în formele sale extreme care au fost aplicate în ţările anglo-saxone, şi sub forma social-liberală care a fost aplicată în majoritatea celorlalte ţări europene (Franţa, Germania, acuma şi Marea Britanie, Spania, Grecia), tinde să fie un model universal al organizării sociale în era actuală. Este caracterizată printr-o polarizare a contradicţiilor sociale: concentrarea de bogăţii în tot mai puţine mâini, intensitatea inegalităţilor sociale în metropolele occidentale, rate masive ale şomajului care, în alte vremuri, ar fi prohibitive pentru funcţionarea sistemului, marginalizarea întregului strat social. În aceste condiţii, importanţa sectorului terţiar este mărită ca fiind o componentă esenţială a statului neoliberal. Această zonă ar trebui să ocupe un spaţiu dincolo de stat şi iniţiative private, un gol între aceste două, azi investită cu un rol important. De o importanţă centrală pentru dezvoltarea acestui sector (exprimată în mod material prin organizaţiile non-guvernamentale) este voluntariatul, o ideologie a pariticipării în viaţa politică şi socială şi „a oferi altor oameni”, ceea ce diferă în mod radical de formele anterioare de participare la viaţa socială.

[Β] Originile voluntariatului şi ale ONG-urilor

Majoritatea intelectualilor împărtășesc o viziune simplistă a lucrurilor când se confruntă cu întrebările privind originile voluntariatului şi ale ONG-urilor. Pe de o parte a acestei percepţii este retragerea formelor vechi ale statului bunăstării şi redistribuirea funcţiilor de bunăstare ale fostei ere şi nevoia de a astupa gaura creată de către această retragere (teza marxistă), şi, pe de altă parte, conceptul consolidării participării cetăţeneşti la deciziile publice, la politicile de dezvoltare, privind măsuri pentru oameni vulnerabili, probleme de mediu, chiar şi privind politici externe… (teză a neoliberalilor şi a social-liberalilor). În ciuda diferenţelor dintre aceste două moduri de a gândi este evident că ambele sunt de acord, printre alte lucruri, că construcţia ideologiei de voluntariat şi a sectorului terţiar este de sus în jos. Dar lucrurile nu sunt aşa de simple… şi vom încerca să analizăm problema dintr-un punct de vedere complet diferit.
Noi credem că a fost înţeles faptul că fenomentul pe care-l analizăm îl percepem ca pe un proces, fiind dinamic, în mişcare, nu drept momente sau situaţii statice. Anii ’80 reprezintă era înfrângerii şi a retragerii subiecţilor contestatari. Aceasta, combinată cu disperarea care a condus o mare parte din mişcare la luptă armată, cu represiunea teribilă pe care a suferit-o o mare parte din mişcarea contestatară, cu frustrarea şi inutilitatea structurilor politice vechi ale modelului leninist şi, de asemenea, eşecul majorităţii subiecţilor politici care să explice înfrângerea, toate acestea vor deschide noi orizonturi acelor subiecţi politici care nu s-au dat bătuţi în totalitate. Dacă încercăm să descriem acei subiecţi politici am spune că aceştia au subliniat nevoia (o nevoie semnificativă de a fi parte din mişcarea contestatară) că negarea şi dubiul suveranităţii şi al muncii ar trebui să fie considerate nu doar negative („libertate de la” autoritate, adică, sabotaj) dar şi trăsături pozitive („libertate pentru”, adică, crearea de colective). Şi că aceştia au fost cei care în perioada anterioară au încercat deja să creeze structuri competitive şi au învins tipul unei mişcări politice marxist-leniniste stricte.
Îndoiala muncii etice şi a reprezentării acesteia, alături de întrebările privind ce a însemnat mişcarea politică marxist-leninistă tradiţională, care fie a dus la soluţia automată pentru o societate post-revoluţionară sau a fost amânată, a dus la construirea de structuri în interiorul contextului unei mişcări politice ca o tentativă de a învinge modelul organizaţional leninist. Existenţa unei reţele de structuri paralele aflate în cadrul acesteia, legate direct de mişcare, a adăugat un strat diferit la organizaţia monolitică în timp ce se dezvăluia în această realitate, una dintre propuneri fiind aceea de a rezolva probleme. Totuşi, a alimentat „socialul” cu caracteristici politice (de exemplu, arătând importanţa/aspectul politic al aproape tuturor problemelor), dar şi „politicul” cu social (din nou, indicând, de exemplu, soluţia politică care poate fi oferită unei probleme). În orice caz, structurile care în anii ’70 erau parte din mişcarea antagonică, în anii ’80 va deveni independentă şi ulterior va căuta participarea ca „societate civilă”.

alternativism

Anii ’80 vor fi epoca de înflorire a alternativismului şi a „oazelor de libertate în deşertul capitalismului”. O multitudine de structuri sociale care au inspirat şi au construit o inteligenţă şi imaginaţie colectivă de mii de oameni, structuri care au refuzat medierea instituţiilor dominante, logica profitului, au continuat să crească şi să se extindă. Comunităţile clinice şi terapeutice (care au dorit să învingă natura autoritariană a relaţiilor dintre doctor şi pacient şi pozitivismul medicinei occidentale), organizaţii pentru apărarea drepturilor (femeilor, oamenilor de culoare, homosexualilor, imigranţilor, refugiaţilor, etc.) şi reţele de susţinere şi solidaritate, grupuri de intervenţie pentru acţiune pentru o largă varietate de probleme (de la ecologie la dreptul consumatorului), centre sociale (încercând să se recreeze comunitatea, mai ales în Anglia), squat-uri (pentru concepţii radicale privind spaţiul şi timpul şi împotriva comercializării uzului habitatului), şcoli şi comune libertariene, colective artistice, etc.
Cu toate acestea, totuşi, constituirea de noi colective a avut deja loc în cadrul domeniului social cu schimbări semnificative: nu mai exista o mişcare antagonistă. În cadrul acestei mişcări antagoniste, toate cele de mai sus erau foarte importante. Ce mai rămânea în cele din urmă era retragerea mişării antagoniste şi atacul statului neoliberal, în care toate cele de mai sus dobândeau un alt înţeles – foarte diferit.

asimilarea

Alături de schimbările prezentate mai sus, s-a mai întâmplat ceva numit asimilare. Asimilarea nu este un proces care se petrece în cercuri întunecate de intelectuali care se adună ca să discute ce este de folos pentru evoluţia capitalismului. Asimilarea este atât un proces pasiv al subiectului antagonic cât şi un proces activ al aceluiaşi subiect, şi, noi spunem asta din cauză că de cele mai multe ori asimilarea este percepută drept un proces pasiv. Pe scurt, cel mai adesea, subiecţii antagonici sunt asimilaţi, fie din cauză că sunt forţaţi sau din cauză că sunt dispuşi (din cauză că nu pot găsi alte soluţii, sau au fost înfrânţi).
În aceste circumstanţe ale alternativităţii şi asimilării se petrece un moment important. Un moment care se întâmplă când toate aceste structuri, instituţionalizări şi subiecţi caută în această privinţă propria lor participare în ceea ce este numită drept „societate civilă”. În orice caz, probabil că cel mai important motiv rămâne ineficienţa acţiunilor lor. Eficacitatea în anii ’70 a fost rezultatul eficienţei mişcării, aşa încât lipsa mişcării înseamnă într-o anume măsură lipsa eficienţei. Concluzie: structurile anilor ’70 care au fost parte din mişcarea antagonică, în anii ’80 devin independente, şi, ulterior, vor căuta participarea la „societatea civilă”, care înseamnă o diferenţiere în caracter, în orientare, în acţiune, în organizare, ceea ce înseamnă ceva mai mult decât o renunţare la trăsăturile antagonice anterioare.

exemple

În 1990, Bush a spus: „Oamenii sunt cei care au rolul de a face din America un loc mai bun. Este studentul cel care stă după şcoală ca să-şi ajute colegul. Este liderul comunităţii cel care găseşte bani pentru a construi un centru pentru îngrijirea copiilor săraci… este voluntarul cel care aduce hrană în casele celor bătrâni. Şi mai sunt alte mii de buline luminoase pentru fiecare care doreşte să constribuie cu ceva. Aceasta este măreţia Americii. Ambiţia guvernului meu este aceea de a face ca bulinele luminoase să lumineze mai puternic ca niciodată.”
Deja, din 1983 problema voluntariatul a devenit o chestiune centrală pentru preşedintele Reagan care făcea referiri frecvente referitoare la faptul că oamenii ar trebui să ia în propriile mâini din nou ceea ce cândva se făcea în mod voluntar datorită „bunătăţii şi sensului comunităţii”. Prin voluntariat, statul neoliberal percepe faptul că există un rezervor de muncă care poate fi exploatat spre a acoperi o parte din politicile de bunăstare fără a simţi costurile acetor politici.
Înainte de a încheia această secţiune, un ultim exemplu, care sumarizează pe cât posibil, majoritatea proceselor mai sus amintite. Exemplul este politica statului elen privind imigranţii. Până în anii ’90 statul grec nu avea niciun pic de infrastructură şi nicio politică privind imigraţia (din simplul motiv că nu era nevoie de aşa ceva). Astăzi, 20 de ani mai târziu, există o reţea întreagă de politci ale bunăstării pentru imigranţi. Cum a fost creată această reţea? Întreaga politică privind imigraţia este bazată în cea mai mare parte pe procesele deja menţionate: ajutorul de sănătate este oferit de ONG-uri precum „Medici Fără Frontiere” sau „Medici ai Lumii”, asistenţa legală este oferită de grupuri de avocaţi de stânga, hrana şi îmbrăcămintea este oferită de o largă varietate de organizaţii de caritate, locuinţe de un număr de hosteluri. Astfel, statul grec a făcut ceva chiar deştept. Nu plăteşte nici măcar un euro cent pentru imigranţi atâta vreme cât aceştia sunt acoperiţi de către ONG-uri şi de către „reţelele informale de ajutor social”.

şi iată-ne ajunşi aici…

Cu toate acestea, toate cele anterior menţionate ar trebui să fie găsite printre condiţiile acelea adecvate cu scopul de a ne oferi rezultatele pe care acuma le numim ONG-uri sau voluntariat. Condiţiile adecvate au un singur nume: statul neoliberal. Reducerile beneficilor şi sloganul „cetăţenii trebuie să plătească costurile” vor împinge şi forţa mulţi „oameni de afaceri” ai politicilor sociale să caute voluntari („cetăţeni care au un interes în bunul comun”). Pe de altă parte, transformarea ideologică care a avut loc în anii ’80, criza serioasă a reprezentării (sindicate, partide politice, criza din multe partide comuniste europene) care a creat un gol în reprezentare şi mediaţie şi epoca minunată a „societăţii civile” vor ajunge la una din cererile deja învinse ale anilor ’80, şi le vor transforma în „participări sociale”, „îmbogăţire a experienţei”, „activism”, „sensibilităţi internaţionale”, etc.
Ca să rezumăm: voluntariatul şi ONG-urile au fost create socio-istoric şi sunt produsul direct al antagonismului social şi de clasă. În acest proces de creaţie participanţi sunt atât parte din subiecţilor antagonici învinşi ai anilor ’60 şi ’70, cât şi statul neoliberal care înţelege valoarea folosirii acestui lucru. Gradul de implicare a unuia sau a celuilalt este diferit depinzând de caz şi de caracterisiticile particulare ale fiecărei societăţi.

[C] Valoarea de utilizare a voluntariatului

Sectorul terţiar este una din cele mai rapid crescătoare sectoare dintre cele mai avansate state capitaliste. De exemplu, numai în Statele Unite, la începutul anilor ’90 erau peste 1.4 milioane de organizaţii non-profit (!), în timp ce în Anglia, în aceeaşi perioadă, aproape 160.000 de organizaţii înregistrate orificial. Observăm tendinţe expansioniste similare ale sectorului terţiar în ţări în curs de dezvoltare unde erau înregistrate mai mult de 35.000 de organizaţii, din care doar 20.000 sunt în Asia. Privind Grecia, momentul de cotitură pentru dezvoltarea ONG-urilor a fost considerat a fi războiul din Kosovo, când multe organizaţii de voluntari au susţinut regimul dictatorial al lui Milosevic prin trimiterea directă de ajutoare umanitare etnicilor sârbi cu care rezonau (adică sârbilor ortodocşi). Această iniţiativă a ONG-urilor nu doar că era limitată la ajutor umanitarian, dar au avut şi caracteristici intervenţioniste pe tema politicilor, în ciuda faptului că la un anumit nivel erau susţinute de statul grec şi de biserică. Totuşi, asta a creat probleme în relaţiile dintre greci şi şefii internaţionali: în special în cazul Kosovo, unele ONG-uri puteau fi clasificate ca fiind braţele operaţionale ale opiniei publice pro-sârbeşti, şi au mers atât de departe încât, în unele situaţii, au intrat în conflict cu politica externă oficială a „echidistanţei”. Un rezultat al acţiunilor dezvoltate de către ONG-uri a fost impunerea unor sancţiuni părţii greceşti a organizaţiei de voluntariat „Medici Fără Frontiere” pentru că violase principiile organizaţiei privind asistarea imparţială a victimelor de război.
Importanţa masivă a sectorului terţiar şi a rolului ideologic în care este acesta îmbrăcat face din aceasta una din pilonii fundamentali ai factorilor de decizie politică, forţa dominantă de astăzi. Din cauză că voluntariatul face „munca murdară” în cadrul neoliberal, asumându-şi costurile sociale (materiale sau ideologice) ale acţiunilor de care statul neoliberal şi capitalul privat vor să scape, a devenit doar un mediu cu o valoare de folosire foarte ridicată în mâinile şefilor din ziua de azi. Folosirea ONG-urilor şi a voluntariatului are ca scop final impunerea păcii sociale şi a coeziunii sociale mainstream aşa încât şefii să fie capabili să obţină consensul social chiar şi în perioade de ascuţire a războiului social. În mod particular, putem spune că valoarea folosirii voluntariatului este:

[1] muncă neremunerată

În primul şi în primul rând înseamnă muncă neplătită. Munca voluntară este o relaţie de muncă mai mult sau mai puţin liberă care nu caută să schimbe sau să aibe un efect direct. Şefii şi statul neoliberal beneficiază de miile de ore de muncă voluntară la care contribuie mii de cetăţeni doritori. Munca gratuită include o varietate de servicii efectuate de subiecţi în sine în mod voluntar, fără a aştepta vreun schimb material de orice fel. Exemple de astfel de munci neplătite sunt multe: de la asistenţă în hosteluri şi în centre de reabilitare a consumatorilor de droguri, la participarea la acţiuni ale organizaţiilor de mediu, iniţiative anti-rasiste, iniţiative pentru protecţia consumatorului, etc. Mai mult, chiar şi companiile private au început să folosească munca voluntară pentru a-şi atinge scopurile în perioade de volum mare de cerere (!). Destul de des, statul neoliberal oferă renunţarea la taxe şi dă fonduri ONG-urilor în schimbul muncii prestate. Asta permite şefilor să gestioneze surplusul de populaţie, care, din cauza destabilizării pieţei muncii, este şomeră. Consecinţele de bază ale acestei strategii este managementul şomerilor. Exemple de astfel de participări voluntare în programe sunt deseori adăugate la CV şi permit, teoretic, participanţilor să-şi găsească, ulterior, un loc de muncă pe piaţa muncii.

[2] acoperirea slăbiciunilor statului neoliberal

Statul neoliberal poate să acopere prezenţa deficitară a statului sau chiar absenţa totală a acestuia, exemple de astfel de forme de substituire a guvernării funcţionează cu munca voluntară a dependenţilor de droguri, a oamenilor fără adăpost, a prizonierilor, etc sau a multor asistenţi sociali, psihologi sau sociologi.Astfel, ia locul restaurării coeziunii sociale „FRACTURATE” cauzate de colapsul politicilor bunăstării.Transformarea descrisă la începutul textului a dus la o reconfigurare a solidarităţii sociale. Creşterea şomaşului şi a individualismului au dus la marginalizarea şi la ghettoizarea unei mari porţiuni a populaţiei. În acest moment voluntariatul intervine ca să umple „găurile” create de colapsul statului bunăstării. Voluntariatul este metoda prin care se absorb vibraţiile atacului neoliberal şi ajută la netezirea integrării celor marginalizaţi şi deposedaţi de către statul neo-liberal nedrept.
Un exemplu de astfel de practici voluntare, cunoscut drept „veri anti-revoluţionare”, implementate în Franţa de la finele anilor ’80, după apariţia grupurilor de tineri semi-legale şi „transgresive” care aveau rolul de a reintegra tinerii marginalizaţi prin a-i pune să facă serviciu în folosul comunităţii în acţiuni caritabile.

[3] supliment al politicilor de stat

Voluntariatul este promovarea şi mainstreamizarea ideologiei şi a practicii voluntarului ca fiind o componentă subsidiară a politicilor guvernamentale. De exemplu, angajamentul a aşa de multe companii militare cu statul American în Iraq, companii care fie au un rol în pregătirea populaţiei locale în practici contemporane de securitate şi război, sau îşi asumă custodia şi siguranţa unor ţinte militare, confirmă colaborarea voluntariatului cu politicile externe de stat. Capitalul privat recunoscând semnele timpurilor lucioase ale activităţilor sale (care au un caracter militar în acest caz), întotdeauna cu acelaşi scop (de a face afaceri ca de obicei), este în concordanţă cu braţul militar al statului.
Mai simplu, vorbim mai mult despre folosirea acestor umbrele sociale (sau o etichetă socială mai bună, „voluntariat”) dinspre capitalul militar privat şi statul american, cu scopul de a extrage consensul social necesar, mai degrabă decât aplicarea unei practici şi ideologii de voluntariat.

[4] mascarea cauzelor reale

Logica practicilor voluntare nu recunoaşte problemele ca fiind politice, ci mai degrabă ca fiind probleme ale „management”-ului crizei sistemului actual sau chiar ca „eşecuri” ale planificării guvernamentale sau „scăpări” ale opţiunilor „ultra-liberale”. De aceea strategia celor mai multe ONG-uri este să propună „soluţii” la problemele sociale sub forma consultanţei tehnice la nivel instituţionalizat, acesta permiţând statului neoliberal să prezinte voluntariatul ca o metodă de abordare activă a „problemelor sociale”.
Ideologia voluntariatului camuflează orice legătură dintre aceste probleme şi altele mai mari, negând chiar existenţa relaţiilor capitaliste şi a capitalismului ca relaţie. Această ideologie re-politizează grupurile cele mai vulnerabile din punct de vedere social şi munca lor transformată în bun comun, astfel încât practica voluntariatului rămâne captivă logicii oferitului, prezentând-o ca pe singura opţiune la cerinţele colective şi a dezvoltării luptelor antagonice.

[5] deconectarea problemelor de cauză şi iluzia apoliticului

Practica voluntariatului nu este asociată doar carităţii deoarece scopul său nu este să ofere milă sau să ușureze durerea, ci să influenţeze și să facă parte activ din procesul de luare a deciziilor. Voluntariatul oferă deci, pe lângă sentimentul de apartenenţă la un grup și o identitate participanţilor, și posibilitatea intervenţiei în probleme individuale. Acţiunea directă e afișată de către mulţi voluntari ca răspuns la inerţie, la individualismul vieţii consumeriste și la valorile materialiste ale economiei de piaţă.
Cu toate astea, principala ideologie din spatele voluntariatului este cea burghez-democrată a participării la probleme sociale. Spre deosebire de căutările metafizice de genul spiritualităţii lăuntrice, introspecţiei și alte astfel de alte practici individualiste care sunt propuse de sistem ca refugiu în faţa oricărei forme de auto-învinovăţire, voluntariatul permite participarea activă atât a grupurilor de presiune cât și a abordărilor activiste, cu rol de exonerare pe baza îndeplinirii unei datorii sociale. Aici descoperim cea mai apolitică perspectivă asupra ideologiei activiste care motivează oamenii pe baza identificării emoţionale și a logicii maniheiste (politicienii „răi”, multinaţionalele „malefice”, oamenii „creduli dar buni”, etc.) care nu face altceva decât să camufleze și mai mult relaţiile de dominare și exploatare, în același timp golindu-le de orice orientare politică. Rămânând miopatic legată de abordarea părţilor din problemă în locul întregului, această ideologie încearcă să facă legătura între cauză și efect direct, fie prin lobby-ul pe lângă instituţii „răufăcătoare” și companii „periculoase”, fie prin folosirea unor căi legale (simple litigii judiciare, nu lupte). Aceste practici reproduc impresia deluzorie că soluţia este în primul și în primul rând implementarea și conformarea cu anumite reguli, chiar legi.
Spre exemplu, „problemele de mediu” sunt de obicei puse sub umbrela „ecologiei”, fără vreo referire la dimensiunile politice și sociale mai largi, apoi li se dă forma implementării Protocolului Kyoto sau a folosirii unei tehnologii curate „alternative”, sau chiar iau forma unei probleme individuale (de ex. folosirea bicicletei în locul mașinii ca mijloc de transport). Practici care să ajute sistemul să depășească probleme pe care el însuși le-a creat.

[6] diviziuni noi, mai mult conservatorism

Logica acţiunii directe, o componentă cheie a practicilor și ideologiei voluntariatului, atribuie un rol special participanţilor înșiși, și anume rolul de „voluntar”, adică cel mai avansat membru al societăţii, apărătorul drepturilor umane (liberale) și purtătorul celor mai progresiste idei și concepte. Concept ce nu face altceva decât să traseze noi diviziuni la nivel de acţiune: separare între cei care formează avangarda acţiunii directe și a luării de noi iniţiative și aceia care se presupune că sunt partea pasivă a societăţii. Fără îndoială, percepţia rolului specific al voluntarului în societate întărește conservatorismul și prezervă pasivitatea prin crearea iluziei că pentru fiecare problemă există un specialist gata să-și ofere ajutorul, în timp ce restul lumii își poate continua liniștit viaţa. Simbolicul și spectaculosul acţiunilor multor voluntari ce-și doresc ca mesajul lor să fie auzit de către societate reproduce – cu toate că nu asta este intenţia lor – tocmai această percepţie, ducând la forme de acţiune clasificate ca sacrificare de sine și altruism, dar promovează și responsabilitate și consecvenţă deoarece scopurile pentru care luptă sunt complet separate de restul activităţilor lor zilnice.
Semnificaţia ideologică a acestui fapt este înţeleasă foarte bine și exploatată de către șefii de astăzi, care se îngrămădesc să culeagă roadele muncii voluntarilor, prezentându-i ca pe niște „eroi”. Această aură eroică este cea care dă atractivitate voluntariatului în minţile celor din clasa de mijloc și a micilor burghezi, pe lângă încă un rând de trecut în CV-ul lor.

Epilog

Am încercat să analizăm voluntariatul ca fiind un fenomen social şi istoric, ca fiind o condiţie derivată a conflictului unor forţe antagonice. Scopul nostru este – pe cât posibil – de a discuta dintr-un punct de vedere proletar (şi nu unul academic) despre: [1] Felul în care statul neoliberal a transformat voluntariatul în ceea ce este acuma; [2] Cum se traduce conceptul voluntariatului astăzi [3] Cine are de câştigat de pe urma voluntariatului. Cu certitudine nu suntem interesaţi să discutăm despre posibile soluţii sau ce „trebuie să facem” ca să ne fie viaţa mai bună, cu mai multă solidaritate şi mai puţin voluntariat, ci în primul rând, trebuie să învăţăm să analizăm şi apoi să discutăm.

Advertisements

Răspunde

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: