creiereală

Revista lunara pentru autonomia gândiri critice

Texte

Pray_04

Dar unde este clasa muncitoare?

Nu o poţi vedea pentru că o cauţi în poveştile (şi nu istoria) despre 1 mai şi în afişele Partidului Comunist cu ciocane şi seceri şi marşurile interminabile pentru Ceauşescu. Nu e acolo.
Nu o poţi vedea deoarece te uiţi la analize şi la statistici, ştirile de la TV, talk-show-uri interminabile şi în ziare de scandal. Nu e acolo.
Nu o poţi vedea din cauza ochilor tăi injectaţi cu sânge căci toată ziua loveşti tastatura şi te simţi uşurat uitându-te la celălalt care are dureri de spate din cauză că nu stă niciodată jos, pentru că face copii xerox toată ziua. Dar tu îţi spui „Ce bine că nu sunt eu acela.”
Din cauză că spatele te doare toată ziua din cauză că faci copii xerox, dar te simţi bine uitându-te la curierii uzi leoarcă din cauza ploii, care vin şi pleacă înjurând. Şi-ţi spui din nou „Ce bine, nu sunt eu acela.”
Din cauză că, ud leoarcă fiind din cauza ploii, treci pe lângă femeia de serviciu care stă în genunchi, frecând scările şi te gândeşti „Vai, ei o duc mai rău.”
Din cauză că, ajuns acasă cu dureri groaznice de genunchi şi talie, cu ochii injectaţi, cu hainele ude, cu mâinile bătătorite, întotdeauna vei găsi ceva „mai rău” la care să te gândeşti despre tine, întotdeauna ceva „mai bun” la care să te gândeşti pentru copiii tăi.
Din cauza asta nu poţi vedea clasa muncitoare. Deoarece şefii şi toţi sclavii lor mici sau mari, şcolile lor, universităţile lor, jurnaliştii lor, sindicalismul lor cumpărat, au o singură preocupare, munca noastră neîncetată şi de a ne menţine iluzia cum că (noi) muncitorii (bărbaţi şi femei) acestei lumi suntem doar o grămadă de nenorociţi mizerabili, sau eşuaţi, sau incompetenţi, sau nefericiţi. Lor le pasă doar ca să ne facă să fim sinonimul oportunităţilor pierdute, drumurilor pecetluite, sinonimul incapacităţii de a fi precum ei.
Dar noi, muncitorii (bărbaţi şi femei), suntem cei care produc şi susţin lumea lor, în fabrici, în case, pe străzi, în magazine, în birouri. Mâinile şi minţile noastre crează totul care este furat de mâinile şi minţile şefilor. Nu putem vedea clasa muncitoare atâta vreme cât nu putem vedea faptul că în spatele realizărilor lor e durerea noastră de spate, ochii noştri obosiţi, mâinile noastre murdare, hainele noastre ude, trezirile noastre de devreme, munca noastră. LUMEA NE APARȚINE. Ei ne-o fură şi ne-o vând înapoi nouă. Noi o cumpărăm şi ei ne cumpără pe noi: noi cumpărăm telefoane mobile, televizoare, excursii, divertisment, două bătăi prietenoase pe spate, un 1 mai numai cu mici, bere şi manele, şi un „ar fi putut să fie mai rău„, şi mai spunem şi un „mulţumesc„.
Acesta este cercul închis al tăcerii noastre. Se învârte, mereu, iar şefii sunt dotaţi la fiecare pas ca lupta să nu înceapă. Pentru că ei ştiu că dacă va fi să înceapă, când sărăcia se va transforma în mândrie, când recunoştinţa se va transforma în intransigenţă, când înfrângerea se va transforma în furie, când vom începe să vedem clasa muncitoare de aici de unde ne vedem noi soarta proastă, atunci frumoasa şi luminoasa lor lume va începe să scârţâie. Atunci ne vor băga în seamă. Atunci se vor teme de noi.

sursa: Consiliile Metropolitane (Grecia, mai 2005)

 

Pray_01

Unde este proletariatul?

Majoritatea muncitorilor angajaţi din ziua de astăzi, din societăţile dezvoltate capitaliste, refuză să se descrise pe sine ca fiind proletari. Cauza nu se află în cadrul unui „nou adevăr” privind munca. Ci în oportunitatea (în general medie sau limitată) consumului şi a proprietăţii. Dacă, precum spuneau primii comunişti, proletarii nu ar avea nimic altceva de pierdut decât propriile lor lanţuri, atunci cei care în momentul actual ar putea pierde totul nu se mai văd pe sine ca fiind
proletari… şi cam aşa şi este.
Într-adevăr. A deţine lucruri pare a fi o „creştere socială” solidă. O casă (de obicei luată prin credite „prima casă”), o maşină (printr-un credit de consum) şi alte aparate de uz casnic sunt prezentate ca fiind „bogăţii”, dacă nu măreţe, în mod cert destule încât toată lumea să creadă că este detaşată de poziţia celor damnaţi de pe acest pământ. Cu atât mai mult, acei „damnaţi ai pământului”, neavând nimic altceva decât să muncească, se pot găsi în ordinul sutelor de milioane în această lume.
TOATE ACESTEA SUNT NIȘTE ILUZII! În fapt, valoarea obiectelor care sunt deţinute actualmente de către muncitorii obişnuiţi ai lumii „civilizate”, este totalemnte insignifiantă comparată cu valoarea obiectelor pe care acesta le produce, pierzând cel puţin 35 de ani din viaţă! Desigur, acum trei generaţii, bunicii muncitorilor actuali ar fi fost fericiţi dacă, la capătul vieţii muncitoreşti, îşi putea permite să aibe o casă şi mobilierul dorit… dar acum, printre acele „absolut necesare” se pot adăugat câteva aparaturi electrice, o maşină… dar valoarea acestor „absolut necesare” curente a fost diminuată, în parte din cauză că majoritatea dintre acestea sunt făcute de acei muncitori „foarte-ieftini” (de exemplu: „lumea a treia”), undeva departe sau nu (proletariatul imigrant). Între timp, întreaga valoare a ceea ce „este produs” în lumea întâi în 35 de ani de muncă a fost crescută comparativ cu acum 60 de ani. Se numeşte – în alte cuvinte – creşterea productivităţii muncii.
Astfel, muncitorii obişnuiţi din ziua de astăzi pot susţine cu uşurinţă că sunt mici proprietari de „bunuri de consum” efemere. Şi se pot comporta ca atare. Adevărul este că aceştia sunt doar nişte firimituri. Pe care, mai mult de atât, le poate deţine drept „obiecte de lux”. Asta doar dacă alte sute de milioane duc lipsă de ele.
Pe scurt: faptul că muncitorul obişnuit este actualmente îmbrăcat relativ mai bine decât erau stră-bunicii săi, este cu certitudine hrănit mai rău, are o locuinţă mai bună şi conduce o maşină (ţinând un telefon mobil în cealaltă mână) nu înseamnă că posedă ceva mai bun decât un scaun lustruit. Un lanţ care pare a fi „invizibil” din cauză că mai mult decât să-i ţină piciorul legat, în închide şi conştiinţa. Este un lanţ care indică faptul că are aceleaşi „interese” cu şeful.
Chiar ne dorim asta?

sursa: Consiliile Metropolitane (Grecia, mai 2005)
Advertisements

Răspunde

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: