creiereală

Revista lunara pentru autonomia gândiri critice

Sacco şi Vanzetti

SaccoVanzetti2

[RO]

Acum 87 de ani (pe 23 august 1927) anarhistii Nicola Sacco şi Bartolomeo Vanzetti au fost executaţi prin electrocutare de către statul Massachusetts, Statele Unite; cei doi fiind imigranţi din Italia.

Acuzaţi de o crimă urmată de tâlhărie, pe care nu le-au comis, condamnaţi pe baza unor probe false, care nu au fost niciodată re-examinate, nici chiar după ce făptaşii reali au fost prinşi în alt caz şi au mărtutisit că ei au comis crima, cei doi anarhişti au devenit simboluri ale internaţionalismului şi solidarităţii de clasă pentru o întreagă generaţie. Niciodată în istorie nu a existat o asemenea mişcare globală de solidaritate, cum s-a întâmplat în cazul celor doi anarhişti. Timp de 7 ani, cât au durat procesul şi detenţia celor doi, sute de mii de muncitori din fiecare colţ al lumii au format fără încetare comitete de apărare şi au organizat proteste dintre cele mai vehemente pentru a-şi arăta solidaritatea cu cei acuzaţi. În apărarea lui Sacco şi Vanzetti au sărit anarhişti, comunişti, socialişti şi muncitori fără afiliere politică. Înmormântarea lor s-a transformat în cel mai mare protest care a avut loc vreodată în Boston.

Anarhişti organizatori, Sacco şi Vanzetti, au fost judecaţi şi condamnaţi nu doar pentru convingerile lor politice. Au fost judecaţi şi condamnaţi şi pentru că erau imigranţi, conform unei practici pline de cruzime care era dezvoltată atunci de SUA. Nu ar trebui să uităm niciodată asta, mai ales azi când devine din ce în ce mai clar că rasismul şi exterminarea celor mai săraci şi mai vulnerabili muncitori şi imigranţi sunt mereu politicile la care capitalismul recurge pentru a obţine profit cât mai mare. Bartolomeo Vanzetti, la re-deschiderea procesului, a declarat instanţei: „Nu doresc nici unui câine, nici unui şarpe, nici celei mai josnice şi netrebnice vietăţi de pe acest pământ să îndure ce am suferit eu pentru ceva de care nu mă fac vinovat. Dar convingerea mea e că am suferit pentru altceva de care mă fac vinovat. Am de suferit pentru că sunt un radical, într-adevăr sunt un radical; am suferit pentru că sunt italian, şi într-adevăr sunt italian … Dacă mă executaţi de două ori şi de două ori renasc, voi face exact ce am făcut deja.”

La 50 de ani după asasinarea lui Sacco şi Vanzetti, pe 23 august 1977, guvernatorul statului Massachusetts, Michael Dukakis (fiul unor imigranţi greci) a recunoscut că Statul a falsificat şi a ascuns dovezi în timpul procesului, şi a reabilitat oficial (reputaţia) celor doi. A proclamat ziua de 23 august “NICOLA SACCO AND BARTOLOMEO VANZETTI MEMORIAL DAY”. …

În ultima scrisoare către fiul său, scrisă înainte de fi ţintuit pe scaunul electric, Nicola Sacco a scris:
“Dacă nu se întâmplă nimic,
ne vor electrocuta imediat după miezul nopţii.
Prin urmare, iată-mă aici, drept faţă de tine,
cu iubire şi inima deschisă,
aşa cum am fost şi ieri.
Nu plânge, Dante,
pentru că multe lacrimi au fost irosite,
la fel cum lacrimile mamei tale au fost irosite
în aceşti 7 ani
şi nu-s bune de nimic.
Aşa că, fiule, în loc să plângi,
să fii puternic şi să fii curajos,
ca să poţi să o alini pe mama ta.
Şi când vei avea nevoie
să îi distragi atenţia de la singurătatea plină de deznădejde,
mergeţi să vă plimbaţi departe,
în liniştea naturii, la ţară,
culegeţi flori şi odihniţi-vă
la umbra unui copac.
Ascultaţi cântecul izvoarelor
şi liniştea naturii.
Mama ta se va bucura foarte mult.
Şi tu te vei bucura.
Dar, fiule, trebuie să ţii mereu minte:
Nu trăi numai pentru tine.
Ai mereu în vedere
să-l ajuţi pe cel slab de lângă tine,
pe cel slab care ţipă după ajutor,
pe cel persecutat
şi pe cei care sunt victime.
Ei sunt prietenii tăi – prietenii tăi şi ai mei.
Ei sunt camarazii care luptă.
Da, uneori cad, la fel
cum a păţit şi tatăl tău.
Tatăl tău şi Batolo au luptat
şi au căzut în ziua care
a trecut pentru ca bucuria
de a câştiga libertate pentru toţi să învingă.
În lupta pentru viaţă vei găsi mai multă iubire
şi în această luptă vei fi şi iubit.

În scrisoarea sa de adio, Bartolomeo Vanzetti a scris:
“Dacă nu s-ar fi întâmplat toate acestea, mi-aş fi putut trăi viaţa vorbind la colţuri de stradă unor oameni care m-ar fi batjocorit. Aş fi putut muri necunoscut, un eşec. Acum nu mai suntem un eşec. Aceasta e menirea noastră şi acesta va fi triumful nostru. Niciodată, cât am fi trăit, nu am fi putut spera să facem atât de mult pentru toleranţă, pentru dreptate, pentru înţelegerea omului faţă de om aşa cum facem acum, din greşeală. Cuvintele noastre, vieţile noastre, suferinţele noastre – nimic! Faptul că ne iau vieţile — viaţa unui cizmar şi viaţa unui pescar sărac— totul! Acel ultim moment ne aparţine nouă – acea agonie e triumful nostru.”

Memoria lui Nicola Sacco şi Bartolomeo Vanzetti rămâne vie în lupta împotriva represiunii statului şi a rasiului. Organizarea luptei în anarhism şi sindicalism e o piatră de temelie pentru imigranţii din toată lumea. Mişcarea globală a solidarităţii de clasă a înflorit, este un far pentru fiecare dintre noi.
Sacrificiul lor nu va fi în van până când nu vom ajunge să trăim într-o lume fără clase, fără discriminare rasială, etnică sau de alt tip.

— Nicola Sacco
— Prezent!

— Bartolomeo Vanzetti
— Prezent!

Pentru totdeauna!

Text de Yannis Androulidakis

 


 

[ENG]

Exactly 87 years ago – (23 August 1927) were executed on the electric chair by the state of the U.S.A. and the state of Massachusetts, the Italian-American anarchists Nicola Sacco and Bartolomeo Vanzetti.

Accused of a murder after a robbery that they never did, doomed by obsolete data that were never re-examined, not even when the real culprits were arrested in another case and confessed, Sacco and Vanzetti were turned into symbols of internationalism and class solidarity for an entire generation. Never in history there had been such a global solidarity movement, as in the case of Sacco and Vanzetti. Hundreds of thousands workers in every land on earth, for seven years, as much as lasted the trial and the incarceration, set tirelessly Defence Committees and performed some of the vehement protests in history to show their solidarity. Their case was embraced by anarchists, communists, socialists and workers without political labels. The funeral of Sacco and Vanzetti turned into the biggest protest that ever took place in Boston.

Organized anarchists, both Sacco and Vanzetti, were not only judged and convicted for their political beliefs. They were tried and convicted – as well as because they were immigrants – under a cruel racist practice which was being developed then by the USA, something that we should never forget, especially today, as it is being more than clear that racism and the extermination of the poorest and weakest workers and immigrants is always the policy of capitalism on its path to more and more profit. Bartolomeo Vanzetti, during the reopening of the trial, said to the court: “I would not wish to a dog or a snake, to the most low and misfortunate creature of the earth—I would not wish to any of them what I have had to suffer for things that I am not guilty of. But my conviction is that I have suffered for things that I am guilty of. I am suffering because I am a radical, and indeed I am a radical; I have suffered because I am an Italian, and indeed I am an Italian… If you could execute me two times, and if I could be reborn two other times, I would live again to do what I have done already.”

50 years after the murder of Sacco and Vanzetti, on 23/08/1977, the governor of Massachusetts Michael Dukakis (son of Greek immigrants) acknowledged that the State forged and concealed the evidence at the trial, and restored officially (their reputation) and proclaimed the 23rd of August “NICOLA SACCO AND BARTOLOMEO VANZETTI MEMORIAL DAY” (and declared, further, that any stigma and disgrace should be forever removed from the names of Nicola Sacco and Bartolomeo Vanzetti, from the names of their families and descendants, and so, from the name of the Commonwealth of Massachusetts; and I hereby call upon all the people of Massachusetts to pause in their daily endeavors to reflect upon these tragic events, and draw from their historic lessons the resolve to prevent the forces of intolerance, fear, and hatred from ever again uniting to overcome rationality, wisdom, and fairness to which our legal system aspires).

In his last letter to his son, from the electric chair, Nicola Sacco wrote:
“If nothing happens
They will electrocute us right after midnight
Therefore here I am, right with you
With love and with open heart
As I was yesterday
Don’t cry Dante
For many many tears have been wasted
As your mother’s tears have been already wasted
For seven years
And never did any good
So son, instead of crying
Be strong, be brave
So as to be able to comfort your mother
And when you want
To distract her from the discouraging soleness
You take her for a long walk
In the quiet countryside
Gathering flowers here and there
And resting under the shade of trees
Beside the music of the waters
The peacefulness of nature
She will enjoy it very much
And you will surely too
But son you must remember
Don’t use all yourself
But down yourself just one step
To help the weak ones at your side
The weaker ones that cry for help
The persecuted and the victims
They are your friends – friends of yours and mine
They are the comrades that fight
Yes and sometimes fall
Just as your father
Your father and Bartolo have fallen
Have fought and fell
Yesterday, for the conquest of joy
Of freedom for all
In the struggle of life you’ll find
You’ll find more love
And in the struggle you will be loved also”

In his farewell letter, Bartolomeo Vanzetti wrote:
“If it had not been for these things, I might have lived out my life talking at street corners to scorning men. I might have died, unmarked, unknown, a failure. Now we are not a failure. This is our career and our triumph. Never in our full life could we hope to do such work for tolerance, for justice, for man’s understanding of man as now we do by accident. Our words — our lives — our pains — nothing! The taking of our lives — lives of a good shoemaker and a poor fish-peddler — all! That last moment belongs to us — that agony is our triumph.”

The memory of Nicola Sacco and Bartolomeo Vanzetti, remains alive in the struggle against state repression and racism. Their organization into anarchism and syndicalism, is a benchmark for immigrants worldwide. The global movement of class solidarity roused, is a beacon for all of us.
Their sacrifice will not have been wasted, until we will achieve to live in a world without classes, without racial, ethnic or other racist discrimination.

— Nicola Sacco

— Present!

— Bartolomeo Vanzetti

— Present!

Forever!

 

Thanks to Yannis Androulidakis for his text in greek


 

[GRE]

Σαν σήμερα πριν 87 χρόνια (23 Αυγούστου 1927) δολοφονούνται στην ηλεκτρική καρέκλα από το Κράτος των ΗΠΑ και την πολιτεία της Μασαχουσέτης, οι Ιταλο-αμερικανοί αναρχικοί Νικόλα Σάκο και Μπαρτολομέο Βαντσέτι.
Κατηγορούμενοι για μια ληστεία μετά φόνου που δεν έκαναν ποτέ, καταδικασμένοι με χαλκευμένα στοιχεία που δεν έτυχαν επανεξέτασης ούτε όταν οι πραγματικοί δράστες συνελήφθησαν για άλλη υπόθεση και ομολόγησαν, οι Σάκο και Βαντσέτι μετατράπηκαν σε σύμβολα διεθνισμού και ταξικής αλληλεγγύης για μια ολόκληρη γενεά. Ποτέ στην ιστορία της ανθρωπότητας δεν είχε υπάρξει ένα τέτοιο παγκόσμιο κίνημα αλληλεγγύης, όσο στην υπόθεση Σάκο και Βαντσέτι. Εκατοντάδες χιλιάδες εργάτες σε κάθε γωνιά της Γης, επί επτά χρόνια, όσο κράτησε η δίκη και η φυλάκισή τους, έστηναν ακούραστα επιτροπές υπεράσπισης και πραγματοποίησαν μερικές από τις μαζικότερες διαδηλώσεις της ιστορίας για να δείξουν την αλληλεγγύη τους. Η υπόθεση αγκαλιάστηκε από αναρχικούς, κομμουνιστές, σοσιαλιστές και εργάτες χωρίς πολιτικές ετικέτες. Η κηδεία των Σάκο και Βαντσέτι υπήρξε η μεγαλύτερη συγκέντρωση που είχε γνωρίσει η Βοστόνη.

Οργανωμένοι αναρχικοί, τόσο ο Σάκο όσο και ο Βαντσέτι, δεν δικάστηκαν και καταδικάστηκαν μόνο ως τέτοιοι. Δικάστηκαν και καταδικάστηκαν επίσης και ως μετανάστες, στο πλαίσιο μιας σκληρής ρατσιστικής πρακτικής που ανέπτυσσαν τότε οι ΗΠΑ, κάτι το οποίο δεν πρέπει ποτέ να ξεχνάμε, ειδικά σήμερα που γίνεται ξανά φανερό πως ο ρατσισμός και η εξολόθρευση των πιο φτωχών και αδύναμων εργατών, των μεταναστών είναι πάντοτε η πολιτική του καπιταλισμού στην πορεία του προς το κέρδος. Ο Μπαρτολομέο Βαντσέτι, κατά τη διάρκεια της αναψηλάφησης της δίκης είπε προς το δικαστήριο: «Ξόδεψα την πρώτη δίκη για να αποδείξω ότι δεν έκανα φόνο. Όμως, δεν κατηγορούμαι για αυτό και άργησα να το καταλάβω. Κατηγορούμαι επειδή είμαι αναρχικός. Και είμαι πράγματι αναρχικός. Κατηγορούμαι γιατί είμαι Ιταλός. Και είμαι πράγματι Ιταλός».

50 χρόνια μετά τη δολοφονία των Σάκο και Βαντσέτι, στις 23/8/1977, ο τότε κυβερνήτης της Μασαχουσέτης Μάικλ Ντουκάκις (γιος μεταναστών ελληνικής καταγωγής ο ίδιος), αναγνώρισε ότι η πολιτεία χάλκευσε και απέκρυψε στοιχεία στη δίκη, τους αποκατέστησε επίσημα και κήρυξε την 23η Αυγούστου «Ημέρα Σάκκο και Βαντσέτι, ενάντια στον ρατσισμό, τη μισαλλοδοξία και υπέρ της ανοχής», καλώντας τους πολίτες της Μασαχουσέτης κάθε τέτοια μέρα «να αφήνουν για λίγο τη δουλειά τους για να αναλογιστούν τους κινδύνους του ρατσισμού και των προκαταλήψεων και την ανάγκη της συνδιαλλαγής με κάθε ιδέα, ακόμα και αυτή που μοιάζει ακραία».

Στο τελευταίο του γράμμα προς το γιο του, από την ηλεκτρική καρέκλα, ο Νικόλα Σάκο έγραψε:

«Γιε μου, να θυμάσαι: μην τα κρατάς όλα για εσένα. Πάντοτε να κάνεις ένα βήμα πίσω, ένα βήμα μόνο, για να βοηθάς τους πιο αδύναμους, να στέκονται πλάι σου.
Οι πιο αδύναμοι που φωνάζουν για βοήθεια, οι ταπεινωμένοι, τα θύματα, αυτοί είναι οι φίλοι σου. Οι φίλοι σου και οι φίλοι μου, οι σύντροφοί μας που αγωνίζονται. Ναι, και καμιά φορά πέφτουν. Πέφτουν, όπως ο πατέρας σου και ο σύντροφός του ο Μπαρτολομέο έπεσαν.
Αγωνίστηκαν και έπεσαν χτες για την κατάκτηση της χαράς. Για την ελευθερία όλων.
Στον αγώνα γιε μου, εκεί θα νιώσεις την αγάπη. Και στον αγώνα θα αγαπηθείς»

Στο αποχαιρετιστήριο γράμμα του, ο Μπαρτολομέο Βαντσέτι έγραψε:

«Αν δεν είχαν συμβεί όλα αυτά, η ζωή μου θα είχε μείνει μια ασήμαντη αποτυχημένη ζωή. Τώρα πλέον ξέρουμε πως δεν αποτύχαμε: αυτή ήταν η πορεία μας και ο θρίαμβός μας. Ποτέ στη ζωή μας δεν ελπίζαμε ότι θα μπορέσουμε να κάνουμε τόσα πολλά για την ανοχή, τη δικαιοσύνη, την κατανόηση των ανθρώπων, όσα κάναμε τώρα κατά λάθος. Τα λόγια μας, η ζωές μας, ο πόνος μας, δεν υπήρξαν για το τίποτα. Η αφαίρεση των ζωών μας, της ζωής ενός καλού παπουτσή και ενός τίμιου ψαρά, οι τελευταίες μας στιγμές, μας ανήκουν. Η αγωνία αυτή είναι ο θρίαμβός μας. »

Η μνήμη του Νικόλα Σάκο και του Μπαρτολομέο Βαντσέτι, παραμένει ζωντανή στον αγώνα ενάντια στην κρατική καταστολή και τον ρατσισμό. Η οργάνωσή τους, στον αναρχικό και τον συνδικαλιστικό χώρο, αποτελεί φάρο οργάνωσης για τους μετανάστες σε όλον τον κόσμο. Το παγκόσμιο κίνημα ταξικής αλληλεγγύης που ξεσήκωσαν, αποτελεί φάρο για όλους μας.

Η θυσία τους δεν θα έχει πάει χαμένη, όταν θα ζούμε σε έναν κόσμο χωρίς τάξεις, χωρίς φυλετικές, εθνικές ή άλλες ρατσιστικές διακρίσεις.

-Νικόλα Σάκο
-Παρών!
-Μπαρτολομέο Βαντσέτι
-Παρών!

 

Ευχαριστούμε τον Γιάννη Ανδρουλιδάκη για το κείμενό του στα ελληνικά

 

Istoria (noastră) şi noi

Autor: AUTO

Titlul original: “Η ιστορία (μας) και εμείς [E istoria (mas) kai emeis]”.


Să presupunem că într-o zi frumoasă, un demon viclean nu are nimica de făcut şi vine să ne întrebe care este părerea noastră despre memoria istorică, cum credem că sunt implicate condiţiile prezente ale antagonismului claselor cu trecutul lor. Acel demon va spune: “Sunteţi unde sunteţi dar nu aveţi o bază sigură. Voi aveţi ceea ce noi numim acţiune politică dizidentă, sau (cu un pic de răutate) mai des retorică politică dizidentă. Sunteţi în opoziţie cu starea lucrurilor existente. Ce relaţii aveţi voi – prietenii mei – cu alţii care au fost în opoziţie înaintea voastră şi care este memoria voastră colectivă, dacă aveţi aşa ceva? Care este povestea voastră?”

Demonul nu a făcut o prezentare la întâmplare în introducere. Lucrul este demonic. Încerci să găseşti o întrebare pentru început şi imediat îţi dai seama că există o întrebare fundamentală (Memoria noastră colectivă? Şi cine suntem noi?). Încerci să cauţi un răspuns, şi realizezi că termini răspunzând la o altă treabă (începi, ca de exemplu, o analiză frumoasă privind distorsiunea istoriei de către stat şi capitalism). Încerci să spui o primă opinie, şi ajungi să spui o platitudine fără rost (de genul “memoria colectivă este un lucru foarte important…”). Dar cel puţin începi să te gândeşti – de ce toată încurcătura asta? Apoi, pierzându-ţi toată speranţa încercând să răspunzi acestui demon supărător, încerci să ai nişte gânduri, chiar să localizezi problema. Read more…

Editoreală

Cine? Noi, producătorii de plus-valoare în sectorul terţiar. Fie în mod direct (muncitori) sau indirect (studenţi). Nu avem şi nici nu dorim să avem o legătură cu partidele, ONG-urile, sau alte sfere instituţionalizate. Zinul pe care-l ţi acuma în mână este unul pur politic. În sensul în care este interesat să discute despre probleme care ne afectează viaţa. Probleme care – precum dorim să credem – sunt legate şi de viaţa ta. Dacă nu, poţi returna zinul de unde l-ai luat sau (chiar mai bine) oferă-l cuiva care crezi că l-ar găsi a fi interesant.

Cum? Scurt: de către un proces. Ceea ce este scris este rezultatul unei discuţii şi editări colective sau provocarea unei analize viitoare. Ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce scriem şi încercăm să fim consistenţi în ceea ce zicem şi facem. Mai bine greşim decât să fim infectaţi de ideologie.

Ce ne dorim? O unealtă. Pentru a descoperi cel puţin o parte a bogăţiei ingeniozităţii sociale. Şi să propagăm idei, atitudini, percepţii. Dorind toate aceste caracteristici, Creiereală nu este ocupaţia noastră principală sau unică. Meşteşugarii nu folosesc doar o singură unealtă.

Procesul cercetării, discuţiei şi a publicaţiei este deschis. Oricine doreşte să ne găsească spre a discuta, a dezbate, să propună sau chiar să participe la proces este bine venit. Textele nu au un „proprietar” (multe sunt – sincer vorbind – furate de la alte grupuri şi alte zinuri). În această logică, oricine poate să le folosească în propriile scopuri. În orice caz, ne-am dori ca aceste texte să nu fie postate pe Internet. Dacă am fi dorit aceasta, am face-o chiar noi înşine. Preferăm imedianţa împărţirii din mână-n mână şi a comunicării faţă-n faţă.

Post Navigation

%d bloggers like this: